Mihai Eminescu a jucat fotbal! Ridica gantere și înota. La "Dexterităţi” a avut calificativul ”foarte bine”!

Situația la finele clasei a treia, Școala primară ortodoxă din Cernăuți. Eminescu apare, în 1859, fiind scris ”Eminovicz”

Mihai Eminescu – de la a cărui naștere se adună 171 de ani – este descris de către cei care l-au cunoscut, ca fiind un tip descurcăreț la activitățile fizice: bătea mingea, nu se dădea la o parte de la a alerga, inova în domeniul înotului, ridica greutăți și, dimineața, făcea multă gimnastică.

ARTICOLUL CONTINUĂ DUPĂ RECLAMĂ

Încă de mic, Eminul urca la stâni ori la Schitul Agafton, din preajma Botoșanilor, unde se aflau două dintre mătușile sale. Ilie, cel mai apropiat frate, era tovarășul de joacă, cel cu care se lua, cel mai ades, la o trântă, ”să vedem cine e cel mai tare”. Era un ”băiețel mărunt și îndesat, pârlit la față de aerul de țară și foarte curățel. Părul era mare, dat pe spate, fruntea lată și umerii obrajilor puțin ieșiți”, apare el într-un document al vremii, găsit ceva mai târziu, pe la 1909.

Mihai se remarcă printr-o anumită zburdălnicie, ce nu pare a fi pe placul dascălilor. Doar Aron Pumnul pare că-l înțelege, mai ales că aduna, la o miuță, elevii pe care-i ținea în gazdă, printre ei aflându-se și Eminescu. Da, pare greu de crezut, dar mărturia oficială este cea a lui Theodor V. Stefanelli (”Amintiri despre Eminescu”, 1914, pag. 35): ”Eu am locuit mulți ani în strada Cuciur-mare (n.r. – din Cernăuți) și înaintea locuinței mele se întindea așa numita toloacă a orașului, unde studenții jucau adese în orele libere mingea. Și Eminescu era adese printre noi și juca cu noi mingea”. Interesant este faptul că în puținele certificate școlare rămase, la coloana ”Fahigkeiten”, adică la rubrica ”Dexterităților”, calificativul din clasele primare era ”Sehr Gut”, adică ”Foarte bine”.

”Ridica, dintr-o dată, bombele de piatră!”

Pe la 16 ani, Eminescu pleacă din nordul țării spre Blaj, dorind să treacă Munții Carpați. Mărșăluia mai bine de 10 kilometri pe zi. ”Mergeam neoprit prin cărările albe ce duceau crucișe prin lanurile unele-ncă verzi, mergeam, până ajunsei în poala răcoroasă a munților”. Era un tip voinic, tare ca piatra. Are și istrăvi ”nautice”. Aproape de Blaj e locul unde Târnava Mare se rostologește în cea Mică, înainte de a se uni cu Mureșul. Balta de la Ipotești, ori Prutul de la Cernăuți, făcuseră din viitorul poet un bun înotător, cu ”voluptăți tritonice”, după cum scria George Călinescu. În ”Eminescu la Blaj” (pag. 71-74, 1904), Ștefan Cacoveanu notează: ”El (n.r. – Eminescu) făcea tot felul de isteții nautice, intrând în apă într-un loc și ieșind târziu unde nici nu te așteptai, spre admirația chiar și a celor mai buni înotători din Blaj. Erau mulți înotători buni în Blaj, dar cu Eminescu niciunul nu se putea ținea”.

Reclamă

Dar cele mai interesante mărturii rămân însă de la călugăriţa nonagenară de la Văratec, care, pe la 1940, spunea: "Era frumos. Dimineaţa făcea gimnastică şi ridica nişte greutăţi. Pe urmă se plimba îndelung prin pădurea de argint" ori spusele maicii Epaxia Diaconescu (decedată în 1967, la vîrsta de 107 ani): ”Eminescu se lua la întrecere cu ceilalţi studenţi găzduiţi la masa monahei Ştefania Lungulesei şi ridicau, dintr-o dată, <<bombele de piatră>> (halterele sau ganterele de astăzi)”. În fine, chiar Eminescu vorbeşte despre valoarea estetică a unor discipline în "Fragmentarium": "La femei danţul, pentru bărbaţi exerciţiu gimnastic… arată… personalitatea în lumina cea mai bună a frumuseţii…".

Un titan al literaturii noastre precum Eminul nu putea să nu fie atras şi de sportul minţii. Prin 1884, cu câţiva ani înainte de a se stinge, poetul era ”cazat” la Spitalul ”Sf. Spiridon” din Iași. În cele câteva săptămâni cât a fost internat acolo, ”era vizitat des de prieteni, de Pompiliu, Burlp, Humpel îndeosebi, jucând șah”, scrie George Călinescu. M. Pompiliu și V. Burlă erau scriitori ieșeni, membri marcanți ai cenaclului ”Junimea”, în timp ce W. Humpel era un muzician austriac cunoscut în urbe, care cânta la flaut.