Un MUNTE NEGRU de supărare!

Cristina Neagu şi România ratează Jocurile Olimpice

Da, am bătut Muntenegru la ea acasă! Dar ce folos? Am câștigat la 3 goluri, dar diferența s-a văzut. Putem spune că am ieșit cu capul sus, dar el tot plecat rămâne. Frâna pe care Muntenegru a tras-o, atunci când s-a simțit calificată, ne-a împins pe noi spre victorie. Nicidecum valoarea! Când adversara a jucat, noi am avut mari, mari probleme.

ARTICOLUL CONTINUĂ DUPĂ RECLAMĂ

E adevărat că o avem pe Neagu, cea mai bună din lume. Nu știu dacă si acum, dar rămâne în top 5 cele mai bune jucătoare din lume. Ei, iată, nu e de-ajuns! Ne trebuie echipă. Asta n-avem.
Cred că în ultimii 20 de ani n-am văzut poartă mai slabă a României. Nu e de vină Dedu, nici Dumanska. Nu pot mai mult! Poate că poarta putea face diferența azi. Dar n-am avut-o. A fost atât de deschisă și, până la urmă, cred că a fost cheia acestei calificări. Ne-a lipsit lacătul care s-o închidă, așa că am deschis-o pentru Norvegia și Muntenegru, să meargă ele la Tokyo.

Muntenegru n-a fost cea din meciul cu Norvegia. Nici România n-a fost cea din meciul cu Norvegia. Am avut puțin mai mult tupeu, dar revin la ce am spus mai devreme. Ne lipsește unitatea, ne lipsește echipa. Vrem, dar atât putem. Nu mai spun că, individual, ne-a costat scump eliminarea Crinei Pintea. Fără tanc, au dispărut tunurile, ghiulele noastre.

Nu trebuie să aruncăm cu noroi în selecționer. Abia a preluat echipa, a avut și COVID, n-a avut prea mult timp să se ocupe de ea. Să recunoaștem și că Adi Vasile e sub Rasmussen. Se vede diferența din CV. Singurul atu al lui Adi Vasile cu Muntenegru putea fi trecutul său la naționala lor. Dar asta nu s-a simțit.

Reclamă

Fără Cristina Neagu va fi și mai greu

Înaintea acestui turneu decisiv pentru Tokyo, mai sinceră ca niciodată, Neagu spunea că e ultima ei șansă la medalie.

Nu i s-a îndeplinit nici măcar visul de a ajunge acolo, să se bată pentru ea. E păcat că n-a avut o echipă și a rămas doar o stea într-o galaxie din care n-a mai ieșit nimeni în evidență.

Să fim sinceri. Echipa n-a ajutat-o deloc. N-a putut. Să fie de vină selecția? Nu cred. Atât avem, atât putem.

E mare păcat că nu vine nimic din urmă, iar handbalul feminin riscă să ajungă la fel ca cel masculin! Ne-am făcut de râs cu Kosovo la băieți. Să nu râdeți dacă o să ne bată și la fete. Va veni și momentul ăsta. Cât să ne mai țină și Cristina Neagu în brațul ei de fier?!

Să nu ne fie dor de Tadic, să nu ne fie dor de Huțupan. Nici de Târcă sau de Valentina Cozma. Să nu ne fie dor de Oltchimul finalist cu multe, multe românce. Să ne fie dor de handbal și să începem să gândim o strategie, care să dea roade și să ne aducă din nou în față, unde eram acum 15 ani (finaliste la mondial).

Poate nu avem nevoie de o nouă Cristina Neagu, deși n-ar fi rău să avem încă una! Poate avem nevoie de o luptătoare precum Cristina Neagu pe fiecare post. Și de o echipă.

Iar acum, revin la ce spuneam și mai devreme. De o poarta, care încuiată bine, deschide ușile către competițiile care contează în handbal și către medaliile la care râvnim. Că așa suntem noi, ca popor. Ne place mult să câștigăm. Bine, cui nu îi place?! Dar la noi e chestia asta cu… ori e albă, ori e neagră! Păi, n-am inventat noi alba-neagra la colț de stradă și am plimbat-o prin afară? Hai, să nu facem și cu handbalul la fel. Să muncim, să construim și așa o să fim siguri că vin și rezultatele!