0-6 cu Spania e paella cu pui! Ungurii i-au nivelat pe germani, 8-3. ”E momentul să-l spânzurăm de un pom pe trădătorul de Herberger!”

Și-au aflat: la primul Campionat Mondial jucat în Europa după cel de-al Doilea Război Mondial, Elveția 1954, ungurii i-au masacrat pe nemți în grupe. Câteva zile după, aceștia deveneau campioni mondiali după o finală cu… maghiarii.

În 1954, băieții de peste graniță erau alintați ”Aranycsapat”, ”Echipa de Aur”, ”Echipa cea Dorită”. O trupă revoluționară la nivelul concepției jocului, ce rădea tot ce întâlnea în cale: cucerise medalia de aur la Jocurile Olimpice de la Helsinki, 1952, și era marea favorită în întrecerea de pe tărâm helvet. Trei ani legați de jocuri fără înfrângere, plus două întâlniri de povestit generațiilor viitoare: 6-3 pe ”Wembley”, cu Anglia – ”Meciul Secolului” – apoi un 7-1 și mai dur, la ”revanșă”, la Budapesta.

Selecționerul Gustav Sebes avea în curte numai jucători de 24 de carate: Lorant, Pușkaș, Grosics, Kocsis, Hidegkuti, Czibor, Zakarias… La tragerea la sorți, ungurii și nemții pică în aceeași oală sub presiune, grupa B. Morcovi și țelină, Coreea de Sud și Turcia. Vecinii îi prind pe omuleții mici, 9-0, nemții culcă la firul ierbii ienicerii, 4-1. Fila călindarului arată 20 iunie 1954, când cele două trupe luptă pentru primul loc.

”Luptă” e un termen finuț, pentru că pe teren atacurile au fost la o singură poartă. Sepp Herberger, antrenorul friților, a preluat trupa în 1950, pentru a patra oară în istorie. Îi studiase an de an pe oamenii lui Sebes, practic văzuse cum această trupă se naște, cum crește. În noiembrie, cu un an în urmă, urmărise pe viu meciul cu Anglia, acel 6-3 de pomină. Când aflase că împart aceeași grupă, analizase toate opțiunile.

Adunase trupa, priviseră de șase ori meciul de pe ”Wembley”. Degeaba. 8-3, cu Kocsis autorul a patru reușite. Plus faza aceea despre care se vorbește și astăzi: la o acțiune ce nu anunța nimic, Librich, ”umbra” marelui Pușkaș pe tot gazonul, pică peste glezna vedetei. ”Faultul ce va câștiga Mondialul”, avea să scrie marele gazetar Brian Glanville.Pentru Horst Eckel, echipier german, doar un ”tackling perfect”. Urmarea? Pușkaș nu evoluează nici în ”sferturi”, contra Braziliei (4-2), nici în semifinale, cu Uruguayul (4-2 după prelungiri). 

Presa germană se aprinde. ”Der Spiegel” iese direct cu titlul ”A venit momentul să-l spânzurăm de un pom pe trădătorul de Herberger”. ”Die Welt” e la fel de categoric: ”Nu știm să pierdem, cea mai mitocănească acțiune a fost cea a lui Liebrich. S-a răzbunat pe Pușkaș, acest jucător minunat, doar pentru că era cel mai bun. Liebrich nu trebuie să mai fie selecționat niciodată. E o rușine! A făcut mai mult rău decât 10 înfrângeri consecutive”.

Apoi se face liniște.

Ungurii, pe partea lor, cu 42 de victorii ”legate”, ajung în marea finală. Unde dau piept cu băieții… trădătorului Herberger, ajunși sus de tot după 2-0 cu Iugoslavia și 6-1 cu Austria. 

”Miracolul de la Berna”

Așa e știută partida din 4 iulie 1954. Ungurii au 2-0 în minutul 8. Se prefigurează un nou ”omor?” Dar Sepp pare că știe ce face. A aliniat și trupa de gală. Fritz Walter (debutant în 1940, contra României, când ne-a și dat trei goluri, prizonier de război în Maramureș), uriașul, iese la rampă. Un gol Morlock, altul Rahn și e egalitate.

Mai sunt șase minute până la final, când același Rahn lovește. Se termină, neverosimil, 3-2 pentru Germania de Vest, aceeași trupă care pierdea, cu două săptămâni înainte, cu 8-3. Logic, Herberger, tipul cu prima Cupă Mondială pentru germani, este iertat, devenind erou.

”Echipa de Aur” pierde ulei, se stinge treptat, până când dispare definitv sub bocancii invaziei Uniunii Sovietice…