Cristiano Ronaldo nu trebuia să se nască! Mama a vrut să-l omoare bând bere neagră, opărită, și alergând până a leșinat! ”Dacă s-a încăpățânat să trăiască…”

O știa pe femeia din fața sa de vreo 11 ani, că doar ceilalți copilași ai ei – Hugo, băiatul, Elma și Liliana Catia, fetele – cu el veniseră pe lume. Îi cunoștea toată povestea Mariei Dolores dos Santos Aveiro. Viața acestei ființe fusese, cap-coadă până acum, o dramă, un chin, o durere. Născută în ultima zi a lui 1954 a văzut cum a sa mumă, Matilde, s-a stins la doar 37 de primăveri. Tatăl, Jose Viveiro, rămas cu cinci copilași, a priceput că nu are cum să-i crească. L-a păstrat numai pe cel mare, iar Dolores, cu a sa soră, Laurentina, a fost dată la o mănăstire. ”Maicile mă terorizau non-stop. Dacă adormeam la slujbe, pac, un sac pe cap! Gros, de rafie, călduros. Simțeai cum te sufoci. Când eram obosită, după o zi grea, găseam tone de urzici la mine în pat, puse de ele, ca să nu am unde să mă odihnesc”, își aducea aminte.

La nouă ani n-a mai rezistat. A sărit gardul congregației. Au prins-o-n sat. Au dus-o la un centru pentru copiii cu deficiențe. Degeaba a urlat că nu are nimic, că nu e bolnavă! A zburat și de acolo. Bătrânul, care acum viețuia cu Angela, o femeie cu teamă de Dumnezeu, și-a adunat, din nou, copilașii. Cinci de la Matilda, cu ce mai avea Angela, cu Jose, rodul iubirii dintre ei… Trei încăperi și 12 inși. La 13 ani, izgonită iar, a ajuns la cules de vie. La 18, s-a găsit cu Dinis. A prins dragoste de el. S-au luat în casa socrilor. A crezut că va scăpa, că va avea o familie, că va iubi și că va fi iubită. Al ei soț era un bețiv notoriu. Lucrător la spații verzi. Scuze, grădinar în Funchal.

Cu trei copiii acasă, cu un bărbat ce trăgea și apa din ghivece, Maria Dolores a aflat că are cancer la sân. Tratamente, dureri crunte și inumane. Da, în fața Domnului știa că greșește, dar nu avea ce face. A plecat pe ideea avortului. 

”Am zeci de paciente care vor să rămână gravide și tu-ți bați joc de șansa asta?” Medicul a certat-o. I-a spus că are zeci de paciente care se chinuie de ani buni să rămână gravide și ea vrea să ia o viață? ”Tu ai șansa asta și-ți bați joc de ea?”, a întrebat-o înainte de a o da afară din cabinet.

Dar femeii i se cuibărise ideea în creier. A legat vorbă cu babele locului. I-au spus să bea bere neagră, opărită. Să toarne în ea cât intră. Apoi, când simte că e gata să explodeze, să plece pe străzi, să alerge până la epuizare. Așa a făcut! Au găsit-o mai mult moartă decât vie. Au vrut s-o care la spital, a insistat s-o ducă acasă! Tușicile îi spuseseră să aștepte două ore. Copilul va muri și-l va lepăda. ”Reacția va fi una spontană, nu-ți face griji!”, a auzit. A răbdat până seara! Nimic! Liniște! Burtica nu dădea niciun semn! Şi-a pus mâna pe vintre: ”Dacă aceasta este vrerea Domnului, atunci copilul trebuie să se nască!” Gata! Din acel moment și-a luat gândul de la gesturile nebunești. 

Medicul i-a spus că va fi un băiețel. Deci, două perechi. Avea trei servicii pentru a putea întreține familia, abia se mai ținea, seara, pe picioare. A născut, logic, tot cu el. Legendă au ba, pe 5 februarie 1985, când ăst mic dă binețe lumii, doctorul îi privește picioarele și spune: ”La cum le are, sigur va juca fotbal!”

Femeia-l ”iubea” pe actorul pe care-l văzuse în filme și care, în acele momente, era cel de-al 40-lea președinte al Statelor Unite ale Americii: Ronald Reagan. Așa i-a pus numele, iar Dinis, adunat de prin cârciumi, nu s-a opus: Cristiano Ronaldo dos Santos Aveiro. 

A semnat pentru a-l opera pe inimă!
Anii trec. Copilandrul se bagă la fotbal, la Andorinha. Apoi, contra a 2.000 de dolari, face pasul la ”lei”, la Sporting Lisabona. ”Esforço, Dedicação, Devoção, Glória”. Când adună 15 ani, Maria primește un telefon. ”Puteți veni până la club?” E primită de un halat alb. Aproape că pică din picioare. Simte că e ceva rău. ”Doamnă, fiul dumneavoastră are o problemă la inimă. O ia razna de la efort, o ia razna la antrenamente!”, aude. Da, nu e cea mai bună întrebare de care e capabilă, dar, în acel moment, când urechile îi țiuie, nu găsește alta mai tare: ”Va muri?”

Nici vorbă, dar e nevoie de operație. Se duce la medicul cel puriu. Nu, nu rămase, iar, grea. Doar îi cere un sfat. Omul îi spune că e 2000, că există laseres, că tahicardia se corijează. Ca să intre pe masa de operație, minorul are nevoie de semnătura unui major. Tatăl cine știe pe unde o fi, așa că mama iscălește, cu inima cât un purice. Două ore și jumătate infernale, dar totul se termină cu bine. Cel mic va continua să joace fotbal, așa cum își dorește.
Și voi ziceți, zilele astea, că-l sperie COVID-ul?