O posibilă soluție pentru „dilema McLaren”. Analiza lui Adrian Georgescu

O posibilă soluție pentru „dilema McLaren”. Analiza lui Adrian Georgescu

Lando Norris şi Oscar Piastri / Profimedia Images

Am o posibilă soluție pentru „dilema McLaren”. Vă reamintesc, pe scurt, datele problemei.

Max Verstappen (Red Bull) a strâns până acum 303 puncte. Lando Norris (McLaren) are 241. Oscar Piastri (McLaren) are 197.

Punctele strânse în întrecerea constructorilor sunt: Red Bull – 446, McLaren – 438.

Mai sunt de disputat 8 curse normale și 3 de sprint.

Punctele alocate primilor zece clasați într-o cursă obișnuită se dau, după sistemul 25-18-15-12-10-8-6-4-2-1 (plus unul pentru cel mai rapid tur, dacă pilotul respectiv s-a clasat pe una dintre primele zece poziții).

Punctele alocate primilor opt clasați într-o cursă de sprint se dau, după sistemul 8-7-6-5-4-3-2-1 (aici nu se acordă punct pentru cel mai rapid tur).

În aceste condiții, dacă ați fi Andrea Stella (directorul echipei McLaren), i-ați cere pilotului cu mai puține puncte (Piastri) să-l sprijine pe cel aflat mai sus în clasament (Norris) să câștige titlul mondial?

Formula 1, un sport unic

„Dilema McLaren” provine, în cea mai mare parte, dintr-o specificitate. Formula 1 e un sport atipic: în același timp, este și sport de echipă, și sport individual. Nu știu să mai existe altul la fel.

Opțiunea fiecăruia în această problemă depinde foarte mult de modul în care vedem Formula 1. Cine o privește mai degrabă ca pe un sport de echipă va sprijini această latură. Cine o vede mai degrabă ca pe un sport individual va zice: „Piastri nu trebuie obligat să renunțe la interesul lui personal pentru cel al colegului său”.

Sport de echipă sau individual?

Aceste curse ni se par mai degrabă exprimări individuale, pentru că partea sa cea mai vizibilă este pilotul. El pilotează mașina, în dreptul numelui său se pun punctele, el e Eroul, mitul. Nu știm niciodată numele mecanicilor care au reușit să schimbe roțile în mai puțin de două secunde, deși aportul lor la victorie e considerabil.

Dar adevărul este că F1 e mai degrabă un sport de echipă. Pilotul e numai partea vizibilă a unui aisberg. Sunt sute de oameni care lucrează pentru victorie – de la cei care amenajează motorhome-urile sau conduc camioanele până la cei care schimbă cauciucurile ori strategul de cursă. Ca pilot, cumva, îi reprezinți pe toți. Anul trecut, McLaren Racing avea peste 2.500 de angajați. Când câștigă, Norris sau Piastri câștigă și în numele lor. Când pierd, la fel.

În același timp, se spune, cu temei, așa: „colegul de echipă este principalul tău adversar”. Motivul corect al acestei ziceri e că, într-o lume cu multe variabile, doar colegul are același material de concurs, deci cu el se pot face comparațiile adecvate.

Eu, deși văd Formula 1 mai degrabă ca pe un sport de echipă, cred totuși că Piastri ar trebui lăsat, cel puțin încă o cursă, să-și joace șansa.

Precedentele de la McLaren

Dar dacă aș fi pus această întrebare la începutul sezonului 1988, când Senna a venit la McLaren, unde Prost era numărul 1? Tocmai fusese un sezon în care Williams luase locurile 1-2 la piloți. „Credeți că Senna ar trebui să-l sprijine pe Prost în lupta pentru titlul mondial?. Peste 90% mi-ar fi răspuns: „Ești nebun? Bineînțeles că nu!”.

OK, admit că e altceva. Problema se pune spre sfârșitul sezonului, nu la început, iar Senna și Prost se luptau pentru titlu. Luăm atunci cazul din 1999, tot de la McLaren. A fost anul în care Michael Schumacher, care până atunci nu obținuse niciun titlu cu Ferrari, s-a accidentat la Silverstone. A revenit în campionatul mondial spre sfârșitul sezonului să-și ajute echipa și pe Eddie Irvine să ia titlurile.

Atunci, Coulthard a luptat dur cu colegul lui de la McLaren, Hakkinen, campion mondial en titre, care era într-un duel foarte strâns pentru titlu cu Irvine. De două ori s-au ciocnit Coulthard și Hakkinen pe pistă. A doua oară la Spa, unde Coulthard a și câștigat cursa.

Știți cum arăta clasamentul înaintea acestei runde a 12-a (din 16 curse) din sezon, cea de la Spa? 1. Irvine – 56 puncte, 2. Hakkinen – 54 puncte, 3. Coulthard – 36 puncte. Grila de punctaj din acea perioadă era 10-6-4-3-2-1. Atunci, cei de la McLaren nu au vrut să-și sacrifice principiile pentru a câștiga cu orice preț, deși riscul pierderii titlurilor era mare.

„Nu e un sport pentru cei slabi de înger”

Iată declarația lui Ron Dennis despre incidentul de la Spa dintre Hakkinen și Coulthard. O las în original, în limba engleză, pentru că o consider un manifest despre tot ceea ce înseamnă cursele cu motor: trădează bărbăție, respect pentru meritocrație și spirit de echipă în același timp.

„If there’s blame to be apportioned in that incident, then blame it on Mika and that’s all there is to it. It wasn’t an easy decision. But we’re just not prepared to sacrifice our integrity. This isn’t a sport for weak-minded people. If you’re going to run a racing team, then you run a racing team. You’ve got to give the drivers equal equipment and there are many people who feel that when we say we allow them to race that it’s no more than loose words, but the truth is just that – we let them race.”

Coulthard a renunțat doar înaintea penultimei curse la șansa lui și a acceptat să-l susțină pe Hakkinen. Clasamentul arăta în acel moment așa: 1. Hakkinen – 62 puncte, 2. Irvine – 60 puncte, 3. Frentzen – 50 puncte, 4. Coulthard – 48 puncte. Mai erau două curse și șansele lui Coulthard la titlu erau aproape nule când a luat decizia de a-l susține pe Hakkinen.

Aceasta a fost mereu filosofia celor de la McLaren: de-a avea mereu „doi piloți numărul 1”.

Lumea s-a schimbat

Atunci, pilotajul era mai degrabă o competiție între masculi-alfa. Nu era, după cum spunea Dennis, „un sport pentru cei slabi de înger”. Dar lumea s-a schimbat într-un sfert de secol. Ceea ce atunci era socotite calități (killer-instinct, egoism, asumarea de responsabilitate,… etc.) pot trece azi drept manifestări de „masculinitate toxică”. Azi sunt prețuite mai mult calități ca empatia, spiritul de echipă, inteligența emoțională sau asertivitatea.

Nu e o critică, ci, pur și simplu, o constatare.

Lando Norris e un băiat bun, iar asta în niciun context nu e un defect. Totuși, am auzit până acum vreo patru-cinci persoane cunoscute din F1 sfătuindu-l cum că ar trebui să fie mai dur, mai lipsit de scrupule, să se dovedească inflexibil. Nu mi se pare deloc așa. Eu cred că ar trebui să fie doar mai atent în curse și mai rapid. A și declarat-o: el nu vrea să ceară ceva ce echipa sau colegul său nu consideră că i s-ar cuveni. Nu cred că Lando și-ar dori să devină campion mondial pe baza sacrificiului unui alt pilot, care să renunța taman la acest vis pentru a i-l împlini lui.

Coulthard, vă reamintesc, a renunțat doar când șansele lui erau aproape de zero.

Pentru mine, din acest motiv Lando Norris e deja campion mondial: că n-a cerut asta. E un comportament extraordinar și-l admir. A dovedit că nu e slab de înger.

E însă posibil să acorzi 100% șanse egale?

Doar în teorie. Practic, e imposibil. Formula 1 nu e un sport „simetric” (nu găsesc alt termen, scuze). De pildă, nu poți deservi în cursă, la standuri, ambii piloți concomitent.

Iată o situație des întâmplată. Începe ploaia și ambii piloți vor să intre cât mai rapid la standuri să pună gume pentru suprafață udă. Fiecare secundă risipită în asemenea condiții înseamnă poziții pierdute la finiș. Or, când stabilești ordinea de intrare la standuri deja l-ai avantajat pe unul dintre ei. Și e doar un exemplu dintre multele situații care pot interveni în care TREBUIE să favorizezi un pilot.

La fel e și când faci strategia de cursă. Nu poți – și nici nu trebuie – să o faci simetrică. Așa s-a întâmplat la Monza, unde McLaren a pierdut puncte nu doar pentru că Norris și Piastri au avut voie să se lupte unul cu celălalt. După cum scriau cei de la un reputat site, „Cei de la McLaren au făcut o mare greșeală și nu e faptul că au ales o strategie cu două opriri, ci că au folosit aceeași strategie pentru ambii piloți”.

Dar revenim la întrebarea inițială: ce e de făcut? Ce ați face în locul lui Andrea Stella?

Care e soluția mea

Iată cum aș încerca să procedez, dacă aș fi șeful echipei McLaren F1.

La prima ședință cu piloții, le-aș pune ambilor două întrebări:

1. Dacă ai fi în locul colegului tău, cum ți-ai dori să procedeze celălalt?

2. Ce decizie legată de ordinele de echipă ai lua dacă ai fi în locul meu?

Aș spune din start că orice răspuns de tipul „nu știu, nu e rolul meu să răspund la aceste întrebări” nu e acceptabil. Mai mult, acest tip de răspuns ar fi echivalent cu o bilă neagră pentru cel care l-ar da. De ce? Pentru că înseamnă o fugă de răspundere.

Cel mai ușor lucru pe lume e să ceri, cel mai greu e să-ți asumi răspunderea. E primul lucru pe care-l facem, inconștient, când venim pe lume: plângem, cerem, semnalizăm că avem nevoie. Copiii mici cer, părinții dau. Maturizarea apare în momentul când înveți că și tu trebuie să dai.

Chris Voss, negociator FBI, care a negociat cu teroriști și cu criminali care luau ostatici, spune în cartea sa „Never Split the Difference” că „negocierea e inima colaborării”. Când ți se cere ceva greu de făcut, în cadrul unei negocieri, întrebarea calibrată „Cum aș putea să fac eu asta?” este foarte importantă. Astfel îl inviți subtil pe adversar să rezolve o problema care este în primul rând a ta, dar și a lui. „Să ceri ajutor în acest fel, după ce deja ai început un dialog, este o tehnică incredibil de puternică de a transforma confruntările în sesiuni de rezolvare în comun a problemelor”.

„Empatia tactică e inteligență emoțională pe steroizi”

Chris Voss numește asta „empatie tactică”. Până nu te pui în pielea adversarului și nu înțelegi motivele și resorturile lui, de ce cere el ce cere, negocierea nu poate începe și e sortită eșecului. Nu contează că nu ești de acord cu el: important e să mergi un pic în pantofii lui.

Robert McNamara, care a fost șapte ani secretar al apărării sub doi președinți, care a participat la războiul cu japonezii, la negocierea cu rușii în timpul crizei rachetelor din Cuba, la războiul din Vietnam, face o listă cu 11 lecții de viață în documentarul „Fog of War”. Știți care e cea mai importantă calitate a unui lider? „Să aibă empatie pentru inamicul său”. Iar omul nu o spune în sens creștinesc: ci în altul. Dacă nu-ți înțelegi inamicul, nu vei putea niciodată să-l determini să facă ce vrei tu.

Răspunsurile celor doi piloți la cele două întrebări nu sunt foarte importante în sine. Important e altceva:

1. ca fiecare să se pună – cu adevărat, nu doar de formă -, în pielea colegului de echipă și a celui care trebuie să ia o decizie.
2. gândind în acest spirit, fiecare va fi mai înclinat să se vadă ca o parte a echipei.

După aceea, le-aș face o propunere.

Soluția mea în plan practic

Ea sună cam așa.

Cât timp Piastri termină cursa în fața lui Norris, să nu fie presat să-și sprijine colegul. Adică: vine prima cursă. Se concurează liber. Să zicem că Piastri termină pe locul 1, Norris pe 3. Mergem mai departe. Vine cursa a doua. În continuare liber la competiție. Și tot așa până când Norris se va clasa înaintea lui Piastri în cursă.

În acel moment se trage linia. Cel care are mai puține puncte la general în acel moment își va asuma obligația de a-l sprijini pe cel cu mai multe puncte. Momentul acela poate veni în prima cursă, poate veni într-a opta sau nu poate veni deloc. Chestia asta trebuie însă asumată de toată lumea.

E o soluție imperfectă, categoric, dar într-o astfel de situație nu există soluții perfecte. Mi se pare însă că aduce un echilibru rezonabil între năzuințele fiecăruia și beneficiile echipei. Nu distruge șansele nimănui nici spiritul competiției. Iar dacă se întâmplă să pierzi un titlu, fie!, dar măcar nu ți-ai pierdut respectul de sine.

Îmi sună încă în cap fraza lui Ron Dennis: „Nu suntem încă pregătiți să ne sacrificăm integritatea”. Câtă eleganță, câtă autoironie, cât adevăr! Avem în continuare multe de învățat de la acești oameni.