Două nopţi şi două zile!

La doar câteva ore după ce şeful UEFA a anunţat că „le dă timp să se răzgândească” echipele din Anglia au început s-o facă. O mişcare iute, neaşteptată. Îi avea Ceferin la mână cu ceva?
Titlul articolului nu e întâmplător. Super League pare un proiect născut într-o noapte, ca o manea compusă pe loc de Minune pentru un miliardar care aruncă cu bani în el. Atunci se naşte, atunci moare. Iată, nici Minunea Super League n-a ţinut.

Părea un proiect solid, de miliarde, în care jocul era preluat de toţi patronii influenţi din fotbal, de toate brandurile grele. Ce s-a întâmplat? Rămân multe, multe întrebări la care răspunsurile le vom primi, poate, în următoarele zile sau, poate, niciodată.

Ca un Ferarri care ia foc pe stradă, cum e scos de un miliardar pe poarta fabricii, aşa s-a întâmplat şi cu această Super League. Să fi fost doar o presiune pusă pe UEFA ca să crească premiile din Champions League? Posibil.

Dar dacă e aşa, înseamnă că miliardarii din fotbal, cei 12 muşchetari aliaţi, sunt doar niste plângăcioşi-cerşetori. Nu vreau să cred asta. Nu cred că Perez, Mansour, americanii bogaţi din spatele englezilor, Abramovich şi restul sunt doar niste bişniţari care se joacă cu inimile fanilor. 

Au oprit fanii Super League?

Nu cred asta. Da, fanii sunt cei care contează. Jocul e făcut pentru ei. Dar niciun afacerist nu spune stop la un plan de business, dacă un angajat începător vine şi spune că nu e bun. Sau dacă un client, care cumpără marfă spune că renunţă să mai cumpere. Pentru că se găsesc alţii.

Fotbalul este o industrie, nu mai e de mult timp al fanilor. E un joc de imagine al miliardarilor. Cel puţin la echipele de top. Fanii fac parte din marketing. Da, cluburile mari fac banii mulţi din marketing. Să nu uităm că marketingul a ajutat-o pe Real să acopere transferul lui Beckham în doar câteva zile, numai din vânzarea tricourilor.

Dar la Super League era vorba de bani foarte mulţi. Câştigătoarea ar fi luat aproape 600 de milioane de euro. În Champions League ajunge la puţin peste 80 de milioane. Suma acoperă şi acest risc al banilor pierduţi de la suporterii nemulţumiţi. E doar un exemplu, pentru că sunt convins că meciurile s-ar fi jucat cu stadioane pline. Poate nu cu fanii pătimaşi, care plâng de emoţie atunci când aud imnul Champions League, ci cu spectatori plătitori. 

S-a născut Super League fără ca antrenorii şi jucătorii să fie întrebaţi?

Aşa pare. Şi aici, cred că e greşeală majoră făcută de patroni. Dovadă sunt reacţiile lui Guardiola şi Klopp, vehemnte, chiar veninoase: „acesta nu e sport”! Dar şi aşa, era de aşteptat ca patronii să îşi etaleze mimica Poker Face şi să ducă proiectul mai departe. Până la urmă, şeicul Mansour trebuie să facă rost de bani să-i plătească salariul de 25 de milioane de euro lui Guardiola. 

Sunt de acord că deciziile se iau sus de tot şi în fotbal, ca în orice alt business. Dar poate că la acest proiect ar fi fost bine să facă un research mai amplu, care să ajungă la antrenori, jucători şi chiar fani. Cu siguranţă, rezultatul ar fi fost altul. Proiectul ar fi fost mult mai bine exprimat în piaţă, iar fanii ar fi înţeles că asta e soluţia viitorului. Dar, ţinut ascuns, a fost doar un praf în vânt, venit dinspre Kansas.