Juanele: ”Trăiesc doar de vreo trei, patru ani. Am vrut să mă sinucid, dar n-am luat ce trebuie!”

Juanele a făcut parte din ultima mare trupă a lui Sporting Gijon

În acte e Juan Castano Quiros, însă lumea-l știe de Juanele. Fotbalist mic de statură, dar genial. Plecat la drum de la Sporting Gijon, 150 de partide la Tenerife, alte 130 la Zaragoza. Apoi, la un moment dat, l-au diagnosticat cu tulburare bipolară, o boală mentală ce alternează perioadele de depresie cu cele de dispoziție anormal de crescută.

”Trăiesc doar de vreo trei, patru ani, cu tratament constant, medicamentos. Până atunci, îmi lipsesc perioada mari din viață. Bine, nici acum nu pot afirma că sunt ok sută la sută, dar măcar e mai bine. Anul trecut, pe perioada pandemiei, am vrut să mă sinucid. Am luat pastile cu pumnul – știam că nu am voie – dar nu am luat ce trebuie, așa că am fost internat, am scăpat. Numai că nu-mi dădeam seama ce făceam. Voiam să trăiesc, nu să mor!”

Juanele a pornit de jos, de pe străzile din Roces, Gijon. La 20 de ani era la Sporting. Ultima mare trupă, înainte ca echipa să sucombeze. Cu Luis Enrique, cu Abelardo, cu Manjarin, cu Ivan Iglesias. Debut la două decenii de viață de ani, trei goluri în 24 de jocuri. ”Mereu am fost o fire dificilă, dar știam că-s bun. De mic, copiii, care sunt sinceri, îmi spuneau că joc ca la carte. În fotbal am găsit, mereu, refugiu. Am fost crescut de bunici, pentru că tata a murit pe când aveam trei ani. Eram patru frați, așa că s-a decis ca eu să rămân cu bunica… Ore întregi băteam mingea de un perete”.

”Astăzi a dispărut băiatul cu driblingul. Au mai rămas foarte puțini. Neymar, poate Joaquin, care, la 40 de ani, continuă să joace. E o greșeală, pentru că dacă moare driblingul, moare și fotbalul”

Despre actualul antrenor al naționalei Spaniei spune că era un băiat de pus la rană. ”O persoană extraordinară. Am jucat cu el și la echipa a doua a lui Sporting, și la prima”. Hierro a avut cel mai mult ”grijă” de el. ”Dacă un apărător voia să te vâneze, nu te lăsa până nu te găsea. Meciurile cu FC Barcelona ori Real Madrid erau cele mai tari din lume. Îi aud pe mulți spunând că trei puncte sunt trei puncte peste tot! Pe bune? Păi eu când jucam contra granzilor o făceam la 300 la sută”, cum să pui semn de egalitate între ele?

A fost în lot, dar n-a jucat nicio secundă în Statele Unite!

A ajuns la CM din 1994, Statele Unite. N-a jucat niciun minut. Antrenorul Javier Clemente a trecut pe lângă el, la final, și i-a spus doar atât: ”Felicitări!” ”Păi ce felicitări, dacă nici măcar nu am atins balonul?”

În ultimele două sezoane la Real Zaragoza, a avut probleme cu antrenorul Paco Flores. L-a dat afară din echipă șase luni. Atunci a început să aibă probleme de ordin mental. ”Mă gândeam la cele mai negre gânduri, nu voiam să ies din casă. Nu mi-am dat seama că intrasem în depresie”.

L-au diagnosticat cu tulburare bipolară. ”O lovitură imensă când am aflat. A trebuit să mă las de fotbal, eu mă credeam tânăr încă, aveam planuri”. A ajuns în închisoarea din Villabona, agresiune contra fostei tovarășe de viață. ”Am băut, am uitat de medicamentație, nu-mi aduc aminte de nimic. M-am comportat execrabil, am plătit pentru asta!” Dacă a invățat ceva la pușcărie? ”Da, să nu mai ajung niciodată acolo!”

Azi, la 50 de ani, tipul cu 346 de meciuri în Primera și cu două Cupe ale Spaniei spune că s-a bucurat de viață. ”Cu cărțile pe care le-am avut în mână da, am făcut cel mai bun joc posibil!”