Chiar ne trebuie un Mare Premiu la Monaco?

Charles Leclerc a câştigat Marele Premiu de Formula 1 de la Monaco în acest sezon / Profimedia Images

Organizatorii Marelui Premiu al Principatului Monaco tocmai au prelungit contractul pentru încă șase sezoane. Până în acest an, organizatorii plăteau o taxă de 20 milioane de dolari pe sezon, în timp ce organizatorii altor Mari Premii (de exemplu, Arabia Saudită, Qatar, Azerbaidjan sau Bahrain) plătesc mai mult de 50 de milioane. Se pare că suma s-a dublat. Problema e că plătim, cumva, toți, căci ni se vinde constant iluzia unei curse.

ARTICOLUL CONTINUĂ DUPĂ RECLAMĂ

Cea mai rapidă procesiune funerară

Până în 2031, o dată pe an, vom urmări cea mai rapidă procesiune funerară în care spectacolul e dus la groapă.

Eu, unul, aș prefera să văd un meci de sumo în care luptătorii poartă pantofi cu toc. Aproape că aș prefera să-l ascult pe președinte vorbind. Nu înțeleg de ce ne chinuim. Mai ales, nu înțeleg de ce ne prefacem că ne place.

Evităm să vedem adevărul. Ne referim la această scaldă în banal prin eufemisme. „O cursă încărcată de istorie”, „Monaco e perla coroanei”, „Nu se poate Formula 1 fără Monaco”. De ce să nu se poată? E ca și cum ai spune: „Cea mai bună trupă de rock e Coldplay”. Prea multe erori într-o singură propoziție.

Calificările sunt mult mai interesante decât cursa

Sau mitologizăm inutil. De pildă, există „Tripla coroană”, în care cursa de la Monaco e prinsă la pachet cu Indianapolis 500 și cu Cursa de 24 de ore de la Le Mans. Chestia asta îmi amintește, cumva, de pachetele care se vindeau pe vremea lui Ceaușescu. Atunci, dacă voiai să cumperi lame de ras, de care aveai nevoie, erai obligat să cumperi obiecte totalmente inutile, ca mingi de ping-pong sparte sau tălpi de șlapi.

Reclamă

E singurul Mare Premiu în care calificările sunt mult mai interesante decât cursa. Da, turul de calificări de la Monaco este probabil cel mai complex și dificil din întreg calendarul. Perfect! Acolo ar trebui să se oprească lucrurile. Q1, Q2 și Q3, iar cine ia pole-ul e câștigătorul. Apoi trecem la următoarea cursă.

Irosirea unor creații minunate

Problema nu este atât lipsa de sens, cât mai ales irosirea acestora magnifice bestii mecanizate și a talentului celor mai dăruiți sportivi. Pentru un pilot de F1, să se rotească pe străzile din Monte Carlo e ca și cum s-ar învârti cu șalupa printr-o cadă.

Marele Premiu al Principatului Monaco a fost mereu un frac închiriat de cei avuți. Foarte bogații își cumpără dintotdeauna curse de Formula 1. Diferența este că, față de această chinuială motorizată, curse precum cele de la Arabia Saudită, Abu Dhabi, Qatar sau Las Vegas sunt – sau măcar pot fi – spectaculoase.

În același timp, la Monaco se depășește o dată la zece ani și atunci se întâmplă doar când un pilot greșește zdravăn. Da, au fost curse memorabile la Monaco, însă au fost excepții și sunt greu repetabile. În 1955, Alberto Ascari a ajuns în apă. Nu ne dorim asta, nici măcar ca remediu al plictiselii cronice. În 1984, Senna se îndrepta spre prima sa victorie în F1, dacă nu s-ar fi oprit întrecerea din cauza ploii. Astăzi nu s-ar ajunge atât de departe: după 163 de stropi mai iuți s-ar flutura steagul roșu.

După cum scriau cei de la The Race: „Depășirea nu trebuie să fie ușoară, dar ea trebuie să fie posibilă”. Depășirea este frumusețea supremă a Formulei 1. Nimic nu ne face mai mult inima să ne salte decât două mașini luptându-se roată la roată. Dar roată la roată în paralel, nu mașină în spatele altei mașini, ca într-un blocaj de trafic la ora opt și jumătate dimineața, în nordul Bucureștiului.

Eforturile disperate ale lui Mansell de a-l depăși pe Senna în 1992 nu-mi par superbe, ci de o tristețe fără margini. Englezul nu avea cum depăși: nu e un traseu pentru așa ceva. Pare o luptă între doi mari boxeri, dintre care unul are o mână legată la spate.