AS.ro Home
Ivan Patzaichin avusese, până atunci, mai mulți coechipieri alături de care trăsese. Veni și ziua în care antrenorii Nicu Navasar și Radu Huțan l-a luat pe Toma Simionov și l-a pus în aceeași canoe cu cel mai mare sportiv român din toate timpurile. Fratele lui Gheorghe Simionov, ”argint” la Montreal, în 1976, nu s-a speriat. ”Nici nu aveai cum, erau un om de o blândețe incredibilă”, povestește Toma.
S-au urcat în barcă. Mai erau două săptămâni până la Jocurile Olimpice de la Moscova. Au tras, așa, o pistă de control. Au scos un timp incredibil. Așa au rămas!
Au ajuns în U.R.S.S. Înainte de marea finală a început să plouă cu găleata. Au tras la mal, să golească barca. Fusese furtună, vijelie ca în toată regula. Românul Otto Tomiuc, un simbol de-al nostru, un arbitru internațional de legendă, a dat startul. Toma Simionov își amintește, perfect, acele momente. ”Am plecat ca din pușcă. După 300 de metri, m-am uitat în spate. Fiind al doilea, m-am speriat, am crezut că s-a amânat, din nou, startul. Aveam deja două bărci avans față de adversari. Am câștigat lejer. A fost momentul în care Ivan mi-a spus că vrea să mai tragă alături de mine!”, spunea Simionov pentru ”Gazeta sporturilor”.
Doamne, ce om! Ce suflet! Niciodată nu se certa cu nimeni, când era vreo problemă, vreo discuție în contradictoriu, el pleca. Inima mi-e zdrobită. Nu pot să cred că Ivan nu mai e
Toma Simionov, pentru Gsp
Rușii le-au găurit barca. Cu toate acestea, i-au învins!
Și-au continuat. ”Mondialele” din 81, 82 și 83. Și, desigur, marea Olimpiadă de la Los Angeles, din 1984. ”Cei mai frumoși cinci ani ai mei ca sportiv”, adaugă Toma, în timp ce-și șterge lacrimile. La Belgrad, în 1982, la 10.000 de metri, erau patru turnante a 2.500. Când au întors canoea, ungurii au intrat peste ruși, rușii peste români. Tot urlau: ”Beresti, beresti!”, adică ”Ai grijă!”, dar cu ciocul bărcii au intrat în barca românilor. Simionov a crezut că e gata, că vor abandona. Dar Ivan Patzaichin, cu a sa calmitate memorabilă, a spus doar atât: ”Tomiță, dă la pompă să scoatem apa!”. ”A lovit, apoi, cu pumnul în barcă, acolo unde intraseră rușii. Mahonul ăla s-a pus la loc, și a rămas așa. Când mai erau vreo 1.000 de metri, i-am ajuns pe ruși din spate. Apoi i-am întrecut și am câștigat aurul„, rememorează Toma Simionov. A! Încă ceva: Ivan era dinamovist. Toma, stelist. Dar asta n-a contat, niciodată!
„Ce e omul pe pământ? O să vedem acum unde va fi Ivan, să mergem să-l petrecem pe ultimul drum cum se cuvine. A fost un sportiv uriaș, un om cum rar poți întâlni. Nu vreau să dau ochii cu doamna Georgiana și cu Ivona, fiica lui. Săracele, ce o fi în sufletul lor…”De azi, nu mai are cine să-mi răspundă la telefon și să mă întrebe: «Ce faci Tomiță, ești bine?».
Loading ...
