Lee Evans. A murit recordmanul care nu voia să alerge!!!

S-a apucat serios de alergat în perioada liceului, la ”Overfelt”, în San Jose, California. Aici n-a pierdut, niciodată, vreo cursă! Apoi a trecut la Universitatea de Stat din San Jose, unde s-a găsit cu antrenorul Llyod ”Bud” Winter, unul dintre cei mai buni tehnicieni din lumea sprintului. În 1966, la doar 19 ani, era campion al Statelor Unite la 400 de metri (n.a. – în realitate, la acea vreme se alergau 440 yarzi, aproximativ 402 m). Tot în acel an, pe 24 iulie, făcea parte din ștafeta 4×400 m cea care, la Los Angeles, bătea recordul mondial, cu 2:59,6, prima oară în istorie când se cobora sub trei minute.

Mișcarea ”Black Power” și mâna ridicată a protest

Dar 1968 avea să fie cel mai important an al său. Al treilea titlu de campion național în Sacramento. Apoi pasul către Jocurile Olimpice din Mexico City, cu 44.06, nou record mondial. La Olimpiadă, Tommie Smith și John Carlos, membri ai mișcării ”Black Power”, urcă pe podium cu mânuși negre și țin o mână în aer, chiar la festivitatea de premiere, în semn de protest. Sunt expulzați din Satul Olimpic, ceea ce-l face pe Evans (care venise cu ideea) să anunțe că nu mai participă la 400 de metri! Carlos îl convinge cu greu să se prezinte la start, iar Lee Evans câștigă, la 21 de ani și opt luni, titlul olimpic, cu 43.86, record mondial. Interesant este că recordul său (care va sta în picioare 20 de ani, până în 1988, când, la Zurich, Harry Reynolds va coborî la 43.39) a fost stabilit în aceeași zi (18 octombrie) în care Bob Beamon reușea o altă bornă istorică, 8.90 m la săritura în lungime.

După ce a câștigat, din nou, titlurile naționale în 1969 și 1972, Evans a terminat pe 4 în probele pentru Munchen 1974, așa că nu a mai participat la această probă. A ajuns, însă, în RFG, cu 4x400m, dar, după ce doi dintre atleți, Vincent Matthews și Wayne Collett au continuat să protesteze, în stilul ’68, la ceremonia de deceranare a medaliilor la individual, întreaga echipă de ștafetă a fost descalificată.