Oare suntem toți “f...ed”? Adrian Georgescu, după avertismentul primit de Max Verstappen din cauza limbajului folosit

Max Verstappen, în timpul unui interviu/ Profimedia

Oare suntem toți “f…ed”? Joia trecută, în timpul unei conferințe de presă, Max Verstappen a spus, răspunzând unei întrebări: “As soon as I went into qualifying, I knew the car was f…ed“.

ARTICOLUL CONTINUĂ DUPĂ RECLAMĂ

Folosirea cuvântului “f…ed” nu a fost cea mai inspirată idee, putem fi de acord cu asta. Dar nici nu e un capăt de țară. A urmat un întreg circ, moderatorul întâlnirii și-a cerut scuze, apoi federația de profil s-a disociat de limbajul folosit de triplul campion mondial și l-a condamnat, pe baza unui articol ambiguu din regulament, la “activități în folosul publicului”.

Este o greșeală pe toate planurile. Să vă spun de ce cred asta.

Textul și contextul

În primul rând, folosirea unor cuvinte se judecă în funcție de contextul în care acestea sunt rostite. Într-un fel se vorbește în pauza unui recital de pian, de exemplu, într-un alt fel la un concert punk. Se înjură într-un sport? Neplăcut, dar vine odată cu teritoriul. Toată lumea se așteaptă la asta și acceptă asta în mod implicit.

Lipsa de respect. De la cine către cine?

S-a vorbit apoi despre o lipsă de respect față de public. Or, dacă este vorba de o lipsă de respect, ea este adresată și publicului, și pilotului. Publicul Formulei 1 nu are nevoie de intermediari sau de purtători de cuvânt, nici să fie tratat de sus ca un copil de trei ani. Fără Verstappen sau Hamilton sau Norris, acești funcționari nu ar mai avea joburi, iar cei citați tot ar rămâne niște sportivi de primă mână.

Reclamă

Actori și plasatori

Piloții sunt actorii principali, fărâma de perfecțiune din acest sport. Cei care vând bilete le datorează mai mult respect și, nu în ultimul rând, existența unui loc de muncă.

Nu înseamnă, evident, că piloții își pot permite orice. Dar nici nu e normal ca plasatorii să le măsoare actorilor vorbele rostite pe scenă cu centimetrul.

Ați observat că am scris “f…ed” cu puncte-puncte. Dar este aberant. Toți știm, de fapt, ce substituie acele puncte. Și copiii știu. Este ca în povestea cu regele gol. Toată lumea se ferește să o spună, dar toată lumea o știe. Acele puncte nu protejează pe nimeni de nimic, sunt doar ambalajul folosit de organizatorii ca să poată vinde aceste cuvinte cu prețul corect.

Problema este ipocrizia

Problema este, de fapt, ipocrizia. Căci dacă respectivele cuvinte ar deranja cu-adevărat, ele pur și simplu nu ar mai fi difuzate. Dar ele apar, coafate cu bipuri, când în redarea conversațiilor radio (pe care nu piloții o doresc), când în “documentarul” folosit pentru a transforma aberant o formă bărbătească de competiție într-o bârfă de coafor.

Tot o injurie este să condamni un mare sportiv la „ activități în folosul publicului“. Ei fac deja asta. Întrebați orice copil cine își dorește să fie când va fi mare și majoritatea vor spune numele unui sportiv. Asta înseamnă foarte multă activitate în folosul publicului.

Un semn al pasiunii

Înjurăturile sunt acel rău necesar, ba chiar o parte importantă a unui pachet care aduce interes, audiență și bani.

Dar ei vor să ia leul din savană, să-l pună în cușca lui de la Zoo, cu ghearele și colții pilite, apoi să-i ceară să ragă melodios.

Nu se poate.

Nu de aia ne uităm la acest sport. Nu vrem să vedem lei de pluș sau doi pești dându-și ocol unul altuia în acvariu. Vrem luptă și pasiune, onestitate, chiar dacă uneori înfășurată în termeni duri.

Oare suntem toți “f…ed”?

Înjurătura, așa cum e ea, este un semn al pasiunii. Iar sportul e una dintre formele supreme de manifestare ale acestei pasiuni. Urmărim Formula 1 pentru că vrem să fim parte din această aventură palpitantă a omului, din lupta acestor băieți pentru întâietate. Când Ayrton și Alain, Michael și Mika, Sebastian și Lewis se băteau roată la roată în La Source, nu stătea nimeni pe fotoliu murmurând: “Ce drăguț! Ce simț al proporțiilor! Cât gestualism stăpânit!“. Nu, rupeai brațele fotoliului, urlai, înjurai, săreai trei metri în sus, te zvârcoleai.

Diferența e că funcționarii vor pasiunea numai atâta timp cât ea e corectă, cuviincioasă și mai ales vandabilă.

Nu-i iei pe băieții ăștia care gonesc cu 350 kilometri pe oră, ale căror trupuri suportă șocuri de 50 de ori mai mari decât greutatea lor când se ciocnesc de un zid, care-și riscă aproape săptămânal viața și tu, din profunzimea călduță a unui birou, să le ceri să nu înjure.

Taman asta este obscen. De-abia când acceptăm așa ceva, suntem toți ”f…ed”.