AS.ro Home
Lando Norris, după Marele Premiu al Statelor Unite / Profimedia Images
Mai poate Lando să câștige titlul? După Marele Premiu al Braziliei, distanța în clasament între Verstappen (Red Bull Racing) și Norris (McLaren) este de 62 de puncte. Mai sunt trei curse clasice de disputat (Las Vegas, Qatar, Abu Dhabi) și una de sprint (Qatar). Așadar, pentru a deveni campion mondial, Norris ar trebui să ia, în medie, 21 de puncte mai mult decât Verstappen pe weekend de cursă.
Sau să o luăm altfel. Un pilot mai poate cuceri maximum 86 de puncte. Asta, dacă învinge în toate aceste curse și obține și punctul pus în joc la cursele clasice, pentru cel mai rapid tur. Să zicem că Norris reușește această performanță. Nu e suficient. Pentru ca el să ia titlul, Verstappen trebuie să facă, în medie, mai puțin de 8 puncte în fiecare weekend de cursă.
Matematic, încă este posibil ca Norris să recupereze. Practic, e aproape imposibil.
Au mai fost însă cazuri de recuperări aproape incredibile în Formula 1. Piloți care păreau că nu mai au nicio șansă la un moment dat au devenit campioni mondiali. Să vă reamintesc câteva cazuri.
1982 – Keke Rosberg
Sezonul 1982 a fost, poate, cel mai nebunesc din istoria F1. Gilles Villeneuve (Ferrari) și Ricardo Paletti (Osella) au murit, primul în mai, cel de-al doilea în iunie. După Marele Premiu al Franței, a 11-a cursă din 16, Didier Pironi (Ferrari) era lider în clasament, cu 39 de puncte. Rosberg era atunci al cincilea, cu 23 de puncte.
În calificările următorului Mare Premiu, cel al Germaniei, Pironi a suferit însă un accident grav, care l-a făcut să se retragă din F1. În acel moment, Keke Rosberg încă nu câștigase încă o cursă în acel sezon. A făcut-o de-abia mai târziu, în Elveția. La sfârșit, el a acumulat 44 de puncte, cu 5 mai multe decât Pironi și Watson (McLaren), finlandezul punctând constant în fiecare din ultimele șase curse.
Rosberg a devenit atunci campion mondial cu o singură victorie în sezon. Acest lucru a fost posibil și pentru că grila de punctaj, pe atunci, era 9-6-4-3-2-1. Adică, un sistem care nu răsplătea în mod deosebit victoria.
2007 – Kimi Raikkonen
Revenirea și victoria lui Raikkonen din acel an au fost ilustrarea principiului „când doi se ceartă, al treilea câștigă”. Alonso, campion mondial în 2005 și 2006 cu Renault, venise la McLaren, unde era coleg cu debutantul Lewis Hamilton.
Înainte de Marele Premiu al Ungariei, cea de-a 11-a cursă a sezonului, Hamilton avea 70 de puncte în clasament, iar Alonso 68. Raikkonen (Ferrari) era al patrulea, cu 52 de puncte. În Ungaria a izbucnit un scandal între Alonso și Hamilton, iar de atunci echipa McLaren s-a scindat. Cu două curse înaintea finalului de sezon, Hamilton era lider la „general”, cu 107 puncte. Alonso avea 95. Raikkonen era pe poziția a treia, cu 90 de puncte, și avea șanse foarte slabe la titlul mondial. Să reamintim: pe atunci sistemul de punctaj era 10-8-6-5-4-3-2-1.
Raikkonen a reușit totuși o recuperare incredibilă, profitând de dihotomia de la McLaren. A câștigat ultimele două curse, devansându-i în final pe ambii contracandidați cu un punct.
2012 – Sebastian Vettel
Sebastian Vettel îi mai „suflase” un titlu lui Fernando Alonso, cu doi ani în urmă, dar povestea lui 2012 a fost și mai ciudată. Formula 1 era pe atunci la grila 25-18-15-12-10-8-6-4-2-1.
Cu șapte curse înaintea finalului de sezon, Alonso (Ferrari) era lider în clasament, cu 179 puncte, iar Vettel (Red Bull) era al patrulea, cu 140. Au urmat însă patru victorii consecutive ale germanului, care l-au propulsat pe prima treaptă a clasamentului general. La final, Vettel a câștigat, având trei puncte în fața lui Alonso, după ce în primul tur al ultimei curse, cea din Brazilia, Vettel s-a ciocnit cu Bruno Senna. Seb a revenit și a terminat ulterior pe locul 6.
Loading ...
