Jesper Gronkjaer, fotbalist născut în Nuuk, Groenlanda, s-a apucat de fotbal la Alborg. A ajuns la Ajax, cu o cupă a Olandei, de aici la Chelsea, cu care a prins semifinalele Champions League și ”optimile” de finală ale ”Mondialului”, cu Danemarca. A jucat doar câteva meciuri la Atletico Madrid, cu care a debutat direct în derbyul cu Real, și, din motive contractuale, s-a despărțit de madrileni. Stuttgart și ultima trupă, Copenhaga, pentru o retragere frumoasă, cu peste 400 de partide adunate la profesioniști.
Apoi, în 2016, problemele. Grave, după cum a explicat la ”Go Aften Live”, la televiziunea daneză TV2. ”Primele simptome, pe care nu le-am băgat în seamă, au apărut ca o erupție pe gât. Herpes și varicelă, păr căzut, oboseală și o senzație ciudată că nu-mi pot păstra ordinea în viață”. A trebuit să fie internat. Tot felul de investigații: dacă i se coagulează sângele, dacă nu cumva are hemoragii cerebrale, dacă n-a contactat o boală tropicală, dacă nu-s simptome de meningită… Nimic din toate acestea! L-au trimis la un fizioterapeut. În van!
Peste un an, lucrurile stăteau la fel. Nicio ameliorare! Atunci l-au ”găsit”: neliniște, stres, depresie! Dureri crunte de cap, probleme de vedere, senzație de sufocare, eczeme. ”Nu puteam asculta muzică, nu puteam privi la televizor. Un infern ce trebuia să se termine!”, spune, azi, Gronkjaer.
S-a postat în fața soției, ferm: ”Gata, nu mai pot! Am nevoie de ajutor!” Cea mai bună mișcare. I-a cerut acesteia să-l interneze într-un centru de specialitate. Așa a ajuns la Risskov, pentru tratament de specialitate. ”Luam, deja, medicamentație. Doar că prin trecerea timpului cădeam și mai mult în acea gaură neagră. Problema era că pastila recomandată mă ajuta să mă liniștesc abia în două-trei săptămâni, atunci își făcea efectul. Adică nu o înghițeai și-ți reveneai pe loc. În vremea asta, depresia se accentua”. Gură uscată, gânduri negre, lipsa somnului. Medicii au avut mult de muncă.
Finalmente, după cinci ani, Jesper Gronkjaer a publicat, pe Twitter, o imagine cu pachetul de tablete filmate: ”Ultima pastilă înghițită la patru ani după prima… Cu noroc! Da, mi-au fost de mare ajutor. Nu mă gândeam să facă parte din viața mea, așa că e cazul să le las deoparte!”